Grigore versus Stalin

Într-una dintre multele zile în care aveam cursuri dimineața la 8, la Universitate și eu mă trezeam la 9, am decis că mână cerească ce mă va apuca de guler și transporta până în centru cu rapiditate va fi un taxi.

Cu inima în dinți si portofelul în mână m-am urcat în primul taxi care mi-a ieșit în cale. Primul, dar nu și singurul, căci șoferul - un individ ce era întruchiparea lui Emil Boc după o beție cruntă- n-a vrut să mă ducă până la facultate: “E prea scurt bă, nici n-apuc să-mi beau cafeaua și să citesc Libertatea până ajungem acolo”. Am părăsit taxiul resemnat de faptul că n-aveam să iau parte la actul de jonglerie cu bunul simț și legislața rutieră.

Al doilea a fost cu noroc. Taximetristul părea a fi prins în purgatoriul eleganței și al îngrijirii de sine. Avea o cămașă albă și apretată, impecabilă, dar pe care o acoperea o geaca de blugi; mirosea plăcut a aftershave dar era neras de câteva zile bune; dunga panalonilor era de neclintit dar avea fermoarul deschis. “Hai să trăiești!” mi-a spus călduros taximetristul. Am făcut cunoștință cu el prin legitimația atârnată de oglinda retrovizoare – îl chema Grigore. Nu pot să estimez sigur câți ani avea, dar pot să pun pariu că cel puțin jumătate din ei îi petrecuse în spatele volanului

“La Universitate vă rog, în fața fântânii” i-am spus lui Grigore. “Bun, pe cai atunci!” a răspuns taximetristul.

“Trebuie să iubești orașul ăsta” am zis sarcastic. În nici două sute de metri parcurși am prins trei semafoare. “Tot răul spre bine” a zis Grigore. Și-a lins buzele crăpate și a scos din portieră un sandwich mare învelit într-un șervețel de hârtie. A mușcat cu poftă din jumătatea de pâine, frunzele de salată pârâind sub dinții lui galbeni.

“Băi, important e să mănânci sănătos. Dacă mâncarea e bună, și organismul e bine!” a zis taximetristul împrăștiind firimituri pe volan. “Bunicu’ a fost om bun, om sănătos și vânjos ca bradu’! Știi cât a trăit? O sută și trei ani mă! Și-a mers pe picioarele lui până a murit! Da’ știi de ce?” Grigore se uita la mine. Ceva din zâmbetul lui pătat cu bucățele de salată verde și din ochii de culoarea salamului din sandwich îmi spunea că e o întrebare retorică. N-a așteptat mult răspunsul, și cu privirea din nou la mașina din față în care tocmai era să intre mi-a spus: “ Bunicu’ în fiecare dimineață când se trezea mânca jumate de ceapă și dădea pe gât o cană de țuică. De când era băiet tânar. Asta înseamnă bă să fii sănătos ca stejarul! Nu toate porcăriile astea de Janc Food sau cum le zice.” I-am zâmbit. Nu mâncasem nimic de dimineață și probabil prânzul meu avea să fie o pungă de cipsuri, între cursuri. Mă gândeam totuși cum ar fi să beau o cană de țuică, dimineața, în drum spre facultate. Frumos mod de a-ți începe ziua.

Grigore a înghițit ultima bucată din sandwich sincronizându-se perfect cu trecerea pe lângă o mașină de la aceeasi firma de taxi.

“Băi frate, uite-l mă și p-ăsta!” a zis în timp ce, cu mâna scoasă pe geam, mi-a arătat șoferul. “Băi Stalin, ‘te-n pizda matii!” a strigat Grigore râzând. “Stalin”, șoferul celuilalt taxiu a râs și el și a făcut cu mâna. Odată ce am depășit mașina condusă de tiranul rus, taximetristul meu a simțit nevoia unei explicații. Am ascultat atent, absorbit de modul în care povestea.

“Nenorocitu’ ăsta e unu’ Vasile, coleg cu mine; ai văzut mă ce mustață are?” a spus râzând din nou. “D-aia i-se zice Stalin, și mai e și slab al dracului. Că nu mănâncă idiotu’ carne deloc. E vegi- , vego-, vegetarian d-ăla, sau cum dracu’ i-o zice, mănâncă numai iarbă. Păi nu știu cum ești tu frățioare, da’ io dacă două zile nu mănânc carne deloc leșin. Așa, o fleică d-aia de porc cu un pic de grăsime. Să știi de la mine, carnea de porc e cea mai bună legumă”. Grigore a oprit mașina lângă fântâni și cât am scos eu banii pentru cursă și-a imaginat, probabil, un grătar sfârâind. Sănătate curată.

Morala:

1.E important să mănânci sănătos, nu ca Stalin.

2.Fleica de porc pansează spiritul și vindecă răni.

3. Jumătate de ceapă și o cană de țuică zilnic dacă vrei să traiești mult

4. Mi-a fost frică să-mi iau o pungă de cipsuri când am coborât din taxi, ca să nu țipe Grigore la mine.

Taximetristul și ghepardul

Într-unul dintre multele Loganuri jegoase ce mișună prin București l-am găsit pe El. Nu pe Dumnezeu, nici pe Fiul Lui, ci pe unul dintre taximetriștii ale caror nume nu le-am aflat niciodată. Un tip brunet, doar cu câțiva ani mai mare ca mine, slab, cu zâmbet și ten măsliniu de taximetrist indian în New York. Își omora timpul cu o Libertatea boțită și murdară de sos de shaworma până când ne-a văzut pe noi.

Eram cu Andrei și amândoi înjuram aprig – plouase cu găleata cât sorbisem noi din cafele și narghilea, pe Lipscani, și metrourile nu mai circulau la ora aia din noapte.

“Sunteți liber?” am întrebat eu cu vocea răgușită din cauza frigului. Răspunsul a fost foarte scurt și măgulitor “Da boss, hai urcați-vă să va plimb”.

Odată Andrei înfipt în scaunul din față și eu lăfait pe toată bancheta din spate, primi 200de metrii parcurși, după împărtășirea destinației, au fost anoști și tăcuți. A fost, probabil, liniștea dinainte furtunii – ca să folosesc un clișeu obosit.

“Ați fost p-aici la cluburile astea șmechere dă pă lipscani, ha?” a întrebat taximetrisul în timp ce conducea cu coatele și își aranja cu ambele mâini brățara de aur de pe încheietura stângă. “E, nu tocmai… am fost la o nargh-“ începuse să zică Andrei cu jumătate de gură. Taximetristul a considerat ca răspunsurile sunt pentru cei slabi de înger, așa că l-a interrupt pe Andrei și-a răspuns fară probleme singur. Mai mult, ceea ce a urmat a fost un adevarat monolog, mângâiere pentru sufletele mâhnite.

“Daaaaa, e șmechere rău astea dă p-aici. În fiecare seara multe pizde bete rangă. Și cine vine să le ducă acasă și “ “ ocazional să le și fută? Tot baiatuuuu!”

a zis tipul zâmbind cu toți dinții din gură, gingiile și o parte din limbă. Andrei a aprobat înțelegător, exact cum leul din savană zâmbește fără curaj masculului alfa.

“Da coaie, deci să vezi. Bai, deci sunt unele gagici bai care arata prea bine în rochițele alea vaporoase, știți voi, alea așa…. legate sub țâțe, și cu o fustiță scurtă, mamăăăăăă!” a spus taximetristul.

A urmat o propoziție scurtă și apăsată din care nu am înțeles decat “cur” pentru că tipul mușca deja din propriul pumn.

“Băi, și mi-a ieșit și mie pasența cu o blondă d-asta, bună-n draci – s-o apuci de craci, și după două cafele pe Dorobanți și două găleți de vrăjeală am dus-o acasă”.

Cred că e inutil să vă zic că deja în momentul ală Andrei făcuse scurtă la gât, întors spre taximetrist, iar pe mine mă durea barbia ce se odihnea pe tetiera scaunului din dreapta.

Oricum, să ne întoarcem la taximestrist. “Băi coaie, și când o dezbrac ca să ne futem ca iepurii, am pus-o capra, și *BANG*” – a lovit în volan. Andrei s-a uitat spre mine cu niște ochi de căprioară prinsă în lumina farurilor. Era privirea lui de “Frate-era-să-sară-airbag-ul”.

“ȘI DĂI ÎN EA! Băi, frate, și cum stătea ea cu curu-n sus, vad ce coaste are. Frațioare, știi cât de slabă era? Țambal coaie, țambal! Băi, și eu încercam s-o fut “ – râde copios; “Dar când îi vedeam coastele alea frate, mă gândeam la un documentar pe care l-am văzut eu pe Discovery, cu gheparzi coaie! Ma jur, o futeam în cur și mă gandeam la gheparzi. La cum aleargă ei, coaie, în savana. Și cum atacă ei gazele”

A fost prima dată când am văzut în Andrei un cocktail de amuzament, confuzie și tristețe. Eu eram mut de uimire. Sau amuzament. Sau poate rușine, nu-mi dau bine seama. Taximetristul și poveștile lui erau ca un dezastru natural; sigur, e oribil si lumea suferă, dar parcă tot îți vine să te uiți în continuare.

Zarurile pufoase legate de oglindă erau martori tăcuți. Taximetristul a continuat:

“Tot mai bune e grasele, ca măcar ai de ce să te ții, și astea de obicei sunt și drăguțe, când am fost eu combinat cu una o sunam și-i spuneam că vreau să ne întâlnim și mereu o rugam să-mi ia și mie o sticlă de cola și un pachet de țigări. Mereu venea cu ele. În dinți. Le zici că le iubești și gata. Dai la buci până dai la boboci!” – a râs singur, impresionat parcă de propriul joc inteligent de cuvinte. Taximetristul se considera aparent un jongleur al cuvintelor, un marchiz al anacolutului, un baron al poantelor.

Taxiul a mers un minut în tăcere deplină. Andrei se uita pe geam pentru că simțea că nu-l poate privi în ochi pe taximetrist. Ar fi fost prea ciudat. Ca un credincios care-și privește în ochi zeul superm. Ar fi fost sfidare și lipsă de respect.

Simțind minutele alunecând pe asfaltul umed de sub Logan, taximetristul s-a văzut nevoit să tragă o concluzie rapidă.

“Toate femeile sunt proaste” a spus scârbit. “Bai am o proastă în bloc, bucățică, craci de doi metri, blondă, și e înebunită după mașini. Se arde numai cu d-aștia care au gipane, decapotabile. Și mă întâlnesc cu ea în scara blocului. Băi și eu n-o sufăr. Nu pot să o înghit. Da’ ne vedem rar așa că am lasat-o în pace. Toate ca toate, da’ proasta calcă singură pe bec și se bagă în seama cu mine că Bag pula, eu nu m-am mai abținut și i-am zis: Fă proasto, degeaba te plimbi tu cu merțanu’, că putea să fie și Dacie, tot pe scaunul din dreapta mergi. Te plimbă ăla o tură de cartier și tu sugi pula pentru benzină”.

I-a zis-o el.

Zâmbetul taximetristului din momentul respectiv era o îmbinare stranie între cel al unui professor mândru că a modelat mințile tinere ale copiilor și cel al unui individ care tocmai și-a tranșat familia.

Mașina a oprit, eu am plătit cursa și m-am dat jos din mașină fără să scot o vorba. Peste câteva secunde a coborât Andrei, și după ce am închis portierele am făcut câțiva pași împreuna.

Ne-am oprit, ne-am uitat unul la altul și am început să râdem isteric. “Incredibil” am spus, sec. Andrei a dat dezaprobator din cap. “Pfffffff, frate!”

Atât.

Am adormit cu imaginea taximetristului în minte, fugărind în chiloți un ghepard prin savana africană, la asfințit. Imaginea asta mă va bântui pentru tot restul vieții.